Femeie care-și tratează tatăl bolnav de cancer într-un spital din România: „Salonul miroase a urină, iar singurul analgezic disponibil e algocalminul”

(Last Updated On: September 29, 2016)

Ina Gabriela Funețan, de meserie arhitect, a transmis un mesaj tulburător despre condițiile din spitalul în care tatăl ei, bolnav de cancer, se chinuie să supraviețuiască.

Într-o postare pe Facebook,  femeia a descris dificultățiile pe care le-a întâlnit în Spitalul de Oncologie din Târgu Jiu, un peisaj care din păcate ne este familiar multora dintre noi.

„Salonul miroase a urină, iar singurul analgezic disponibil e algocalminul.
Bolnavul are gura uscată, cer un pahar să-i dau apă.
Infirmiera zice: “n-am, spălați-l pe ăsta”.
Îmi întinde un pahar de plastic cu trei sâmburi de măslină lipiți pe fund. Îl arunc. Insist și mi se aduce in silă o cănuță. Ii dau apă, bolnavul se îneacă.
-Ajutați-ma, zic.
Asistenta mă ceartă: “dacă nu știți să-i dați, de ce îi dați?”
Ii era sete. De-aia. Nu știu să-i dau apă unui om care nu mai poate înghiți. Dacă știam, nu mai chemam ambulanța.
Cer o pătură.
-N-avem, zice infirmiera.
Aduce un soi de saltea, îl acoperă cu salteaua.
-E grea, zic. Nu e bună.
-N-am alta, zice.
O băbuță ia o pătură de pe moșul ei si mi-o dă.
-Rămâneți lângă bolnav, zice infirmiera. Rămâneți, ca e rău. Dacă e ceva, să puteți interveni.
-Pai, e la spital, nu?!
-Și dacă e la spital, ce? Noi ce să-i facem?
-Păi, si io ce să-i fac, dacă voi nu știți ce să-i faceți?
În fine, mi se cere să-i schimb pampersul. Nu pot, bolnavul e greu, am nevoie de ajutor.
-N-am decât o infirmieră, zice asistenta. Trebuie să vă descurcați.
Evident, pampersul l-am adus eu. Nici nu întreb de pampers intr-un spital care nu are pături.
Nu mă descurc cu pampersul, rămâne așa. Încep sa înțeleg și mirosul de urină care stăpânește salonul. Sunt aici patru bolnavi, toți imobilizați la pat.
Pe noptieră au rămas lucrurile altui bolnav, o curăț eu. Încep să mă întreb dacă așternutul a fost schimbat.
Mă așez pe canapeaua pe care băbuța ce-și veghează moșul și-a improvizat un culcuș. Infirmiera spală pe jos, îmi cere să ridic picioarele. Bolnavul sughite, dau fuga la el. Infirmiera mă ceartă: mi-a zis să nu calc pe podeaua udă! “Asta e”, mă pedepsește, “rămâne murdar până dimineață”.
Nu am unde sta peste noapte, pur si simplu nu am unde sa ma așez si nici nu înțeleg ce spital e asta în care eu trebuie să mă pricep la infirmerie.
E 11 noaptea, plec cu inima strânsă din jalnicul spital de oncologie din Tg-Jiu si nici măcar nu stiu pe cine ar trebui să urăsc”.